Cris la Scris

Viața printr-un pahar de ceai turcesc

“Viața începe la finalul zonei de confort.”.

1, 2, 3 și… bâldâbâc!

Ochi închiși, scufundare, mici tensiuni, suprafață… Înot. Zâmbet.

Cam așa începe viața.

Te avânți. Nu mai stai pe gânduri.  Este un șir de etape în înot, repetitiv.

Nevoia intrinsecă de a trăi acest sentiment, unde frica și idealurile se întâlnesc prin acțiune, m-a împis către această experiență.

Viața mea, deși destul de activă, luase un curs rutinier, sau mai bine zis… nesemnificativ în totalitate pentru sufletul meu. Și simțeam un adânc sentiment de singurătate, pe care voiam să-l depășesc. Știam că doar prin provocare era posibil.

Am decis astfel să mă avânt într-o călătorie internă și externă de o lună. Am făcut asta pentru a-mi acorda sens. Și am ales organizația AIESEC facilitator al acestei călătorii. Nu înțelegeam eu prea multe despre AIESEC în acea perioadă. Mai ales datorită abrevierilor, diferiților termeni folosiți, dar… ce știam e că era despre umanitate și schimbare. Am ales să mă avânt. Așa că am pornit în călătorie prin AIESEC.

Nu mă interesa prea tare țara în care voiam să aplic. Tot ceea ce îmi doream era să trăiesc o experiență unică, o experiență care îmi dă sens.

Și surprise! Iată-mă la nici 2 săptămâni de la această decizie, în Turcia, în fața unei clase de elevi de liceu!

Emoții peste emoții, mai ales înainte de prima mea lecție. Asta pentru că nu mai interacționasem cu elevi de liceu până atunci din poziția asta și aveam bariera mentală cum că nu mă voi descurca, nu voi face față. Dar ep buddyul meu a fost lângă mine să mă încurajeze(apropo de asta, contează mult să ai un ep buddy, care este omul ce oferă sprijin emoțional și nu numai, iar AIESEC are grijă de asta) și prima mea prezentare a fost chiar captivantă pentru elevi, le-am stârnit curiozitatea, iar asta mi-a dat și mai mult entuziasm și poftă de lucru. Nu vă gândiți că m-am și încadrat în timp la prima mea oră, nici vorbă! Toate le-am învățat pe parcurs, iar apoi practicând, mi-am perfecționat prezentările și am început și să mă încadrez.

Am avut discuții pe diverse teme cu elevii, ce țin de cultură, dar și de dezvoltare personală, în limba engleză, astfel încât ei să-și îmbunătățească vocabularul, să devină fluenți, dar și să-și lărgească cunoștințele ce țin de multiculturalism.

Nu-mi venea să mă mai opresc după ce am realizat primele lecții și am învățat să interacționez din ce în ce mai bine cu elevii, să creez un mediu tot mai creativ de discuție, joc și de lucru. Profesorii mă chemau și la lecții suplimentare pentru că elevii mai cereau ore cu mine. Cu cât interacționam mai mult cu ei și reușeam să îmi ating obiectivele prezentărilor, cu atât satisfacțiile deveneau mai mari.

Este minunat ceea ce simți când ești în fața lor, ai ceva de exprimat, de oferit! În acest timp le desenezi parcă la propriu zâmbete sincere pe chip. Și sunt tot mai colorate, vii și pline de energie. Trăiești acel gen de experiență și emoție pe care ai vrea să o dai mereu pe repeat.

12794450_1228918000469356_598498187951197439_n.jpg                                            (din jurnalul de școală al unui elev)

Este o experiență care m-a dezvoltat, mi-a dat curaj, mi-a dovedit că pot, indiferent de filmulețele pe care le aveam în minte despre mine, care ar fi sugerat contrariul. Aici există atât satisfacția sensului pe care simți că-l ai acolo, dar și satisfacția că tu crești odată cu ceea ce oferi și cu ceea ce modelezi în ceilalți.

Mai mult de atât, am cunoscut oameni minunați, am văzut locuri inedite, impregnate de un trecut cu iz spiritual(Capadoccia), am învățat un pic de turcă, am băut ceai turcesc, am savurat din bunătățile turcești. Când gustam astfel de bunătăți, în mod surprinzător, simțeam poveste în ele. Iar ceaiul turcesc ocupă un loc aparte în sufletul meu, căci însăși experiența mea are aroma ceaiului turcesc cu 3 cubulețe de zahăr. La fiecare discuție, întâlnire cu oameni deosebiți și înainte de fiecare prezentare, mă bucuram de această aromă.

12795361_1229867520374404_6171225387277086681_n

Am plecat, ca după fiecare călătorie, cu lacrimi în ochi, pierdută-n îmbrățișări adunate în clipe numărate. Se încheiase povestea unei lumi. Era răsfrântă într-un pahar cu ceai turcesc. Devenise moment de meditație drumul… Însă privind cu o lună în urmă când abia mă urcasem în autocarul spre Istanbul, plină de emoții, realizasem cât am trăit, câte amintiri am adunat, cât am crescut.

Am plecat singură să-mi iau experiența pe care mi-o doresc, însă cu toate că această poveste s-a încheiat și mă distanțasem fizic de acei oameni minunați(și acum țin legătura cu ei), m-am întors mai plină în interior… mai plină de vise, speranță și sens. Nu mai simțeam acel sentiment intens de singurătate pe care îl aveam înainte să încep călătoria. Se transformase în dorința de a mă provoca și de a-mi trăi viața cu mai multă pasiune.

Acum? A început o altă poveste. AIESEC. Am ales să devin voluntar și să-mi amplific dezvoltarea care am văzut că este posibilă.

Călătoria și voluntariatul sunt mai mult decât niște simple activități. Sunt calea către cunoaștere, spirit, simțirea sensului tău și regăsirea bucuriei de a trăi.

Am să închei cu următorul citat, scris în călătoria mea:

„Sometimes we find home safe, warm and beautiful place, but we have to leave it. If we don’t leave it by ourselves, that home becomes just a house with life skeletons of our memories and we live in it nightmares by memories of once joyful moments, like they’ve never existed before. If we choose to leave it at the right time, in a right manner, home becomes a really beautiful story that incarnates our spirit and it becomes spring for our soul, enriching it.”

 

Mulțumesc, AIESEC!

adauga raspuns