Cris la Scris

Anxietatea ca resursă interioară

Vorbim despre anxietate. Știi cum e, deja îți simți pieptul presat, ți se strânge stomacul, se face nod, ți-a legat și respirația. Îți strânge buzele de nu mai poți scoate un cuvânt. Cu greu poți acționa, că e de la gură până la mână de data asta… locuiești în mintea ta, și mai ales… taci.

Taci… pentru că simți că nu este momentul, pentru că simți că nu ești de ajuns, pentru că simți că nu mai ai nimic de spus, și pentru că viața devine un personaj principal în sine, iar tu ești undeva în umbră. “Mai aprindeți luminile alea, odată!”. Cu greu ai o opinie. Și totuși a trecut ceva vreme de când nu te-ai exprimat și îți este dor. De fapt, ai uitat să-ți aduni toate ideile și să le îmbraci în conceptul tău unic și personal. Ai multe idei, pasiuni, gânduri, însă nu îndrăznești să le aprofundezi în conceptul tău, opinia ta. E ca atunci când ai studiat pentru examen toate cărțile, documentele, etc și cu greu poți face o sinteză… și nu pentru că nu ești capabil, ci doar pentru că ești anxios… apare multitudinea aia de gânduri că nu ai strâns suficiente informații, idei, etc și mai ales că ai putea omite ceva… oh, știi de fear of missing out.

Îmi este tare cunoscut acest sentiment, și poate că și ție, dacă te-ai regăsit în cele scrise mai sus.

Da măi, frica de a omite, de a lipsi, de a rata experiențe, idei. Și totuși… FOMO sau nu… este vorba despre anxietate.

Am analizat-o curioasă, m-am lăsat pătrunsă de ea, și da… m-a amorțit, m-a amețit, mi-a pus ziduri și limite în fața exprimării potențialului meu. Am ajuns în extremele ei pentru a găsi punctul central, pentru a o calibra. Am cunoscut anxietatea în organe, dureros, și în ipoteze mentale irealiste, care aduceau și mai multă anxietate… Hehe, dar când e prea multă? Se cântărește? Are grame?

La celălalt capăt extrem al balanței, mă făceam că anxietatea nu există. Îi întorceam îmbufnată spatele, așa cum face un copil, cu botic, cât să nu o cuprind cu simțurile, și apoi zâmbeam superficial, gândind că totul este chiar în regulă, că să fiu doar pozitivă contează, și așa de superficial cum îmi tratam anxietatea, așa de superficial întorceam cu adevărat spatele exprimării mele profunde și conexiunii mele cu o viață mult mai plină de sens… deși ce e mai plin de sens sau mai puțin este relativ, însă îmi recunoști dilema cu siguranță. Am cunoscut ambele extreme, și încă mai primesc un duș rece sau fierbinte, depinde de extremă, dar ce știu e că acum intuitiv știu pe unde mă situez, calibrez diferit, învăț, cresc… Și asta chiar dacă am momente când sunt terifiată și rămân împietrită, sau momente în care reprim și mă prefac că nu există, mă las totuși curioasă și identific unde mă aflu, atât cât pot.

Când anxietatea poate deveni însă o resursă?

De curând, am descoperit citind cartea “A job to love” de la School of Life, și totodată conștientizând în urma unor reflecții personale, că anxietatea are un rol semnificativ în motivație, dar și în definirea viziunii noastre. Ce legătură are viziunea cu anxietatea? Produsul său, și anume prioritizarea semnificativă. Anxietatea morții de exemplu, și nu numai, ne activează sistemul amigdalian, care este în strânsă legătură cu acțiunea. Întrebări aparent clișeice precum: “Cum pot realiza acțiuni memorabile? Dacă mai am câteva luni de trăit, cum mi-aș trăi viața? Ce tip de impact îmi doresc să aduc?” odată luate în serios, adică pe bune, mai ales dacă ești nehotărât, îți dau un simț de urgență, care odată împletit cu abilități dobândite, ceva cunoaștere personală și experiențe acumulate, sunt un ghid către a găsi o misiune care te definește. Această misiune, se descoperă ca un puzzle, piesă cu piesă… dar ce știi este că pui piesa aceea în completarea puzzle-lui… pentru că anxietatea care vine cu simțul urgenței adus de gândul vieții finite, odată asumată, te electrizează să acționezi. Astfel ai energia care să-ți aducă acea claritate prin prioritizare a ceea ce este cu adevărat semnificativ și care să-ți susțină misiunea.

Aceasta este perspectiva luminoasă a anxietății, sau cu alte cuvinte, acesta este darul, de altfel, evident, ascuns al întunericului cu care vine, pe care mi-l și îți oferă.

Așa cum anxietatea poate fi motiv de fugă sau reprimare, ea poate deveni și o resursă importantă pentru o viață cu semnificație, de care ne bucurăm odată ce o îmbrățișăm, prin conștientizare. Lăsăm astfel starea asta să ne pătrundă și să ne energizeze pentru toate provocările cu care vine călătoria cu viziune prin viață.

Food for thought and comments:

Tu cum privești anxietatea? Care sunt resursele pe care ți le dăruiește? Ce abilități ai dobândit de pe urma anxietății? Și cum te ajută acestea pentru un stil de viață semnificativ pentru tine? Iar dacă vrei să rămâi memorabil, cu ce ai putea rămâne?

Poftă la idei!

adauga raspuns