Cris la Scris

Filosofia “cu ceva”

Fericirea poate fi și plictisitoare… și știi bine, atât de plictisitoare uneori, încât nici măcar nu poți să o definești sub “distinsul” titlu de “fericire”.

Pentru că este muncă.

Pentru mine, fericirea nu este întotdeauna asociată sentimentului de bucurie, ci ascunde straturi ale diferitelor emoții și sentimente pe care un om într-o viață le trăiește. Fericirea e chiar și o dezvăluire a nostalgiei, o sclipire de conștientizare sau cuibărirea în brațele celui drag după o zi lungă și leneșă de privit seriale și filme, cu un ceai bun.

Fericire este să-ți modelezi percepția în jurul rutinei și să redescoperi frumusețea acelui contrast de umbre și lumini care-ți îmbrățișează trupul, odată ce dai la o parte draperiile, să zâmbești și să-ți învelești sufletul în recunoștință.

Fericirea este personalizată.

Fericirea este și despre observație și creație în percepție. Fericirea este să fii în ritm cu simțurile tale, așa cum sunt ele și să le primești cu totul  în tine, iar apoi să le dai un twist drăguț, hihi.

Mă întreb: “Cum ar fi să creștem viața proprie așa cum am crește o plantă? Să o creștem cu răbdare, drag și echilibru, redescoperind-o zi de zi.”

N-am fi astfel fericiți?

Și cum ar fi ca acesta să fie începutul transformării lumii din jur? Cum ar deveni lumea dacă toți am investi în echilibrul personal și în relațiile cu cei dragi?

Și dacă… toți ne-am găsi echilibrul și am realiza bucățica noastră cu “ceva”?

Unii dintre noi, cei care vor să simtă că aparțin unei lumi mai mari decât ei înșiși, ne gândim adesea, poate, că fericirea este despre cum am putea schimba vieți… dar cum ar fi să începem să muncim la echilibrul vieții proprii? Și cum ar fi să facem asta fără urmă de gând că am fi cumva egoiști?

Ia o pauză și reflectă… ce-ar fi dacă toată lumea ar munci să aibă relație cu propria persoană echilibrată și cu cei din jur? Dacă ne-am opri aici?

STOP!

Cum ar deveni familiile, iar la scară largă, apoi, societatea?

Cum ar fi dacă am înceta să idealizăm fericirea și viețile celor pe care îi urmărim?

Fericirea, care este deseori raportată și la relațiile cu ceilalți, este și plictisitoare, pentru că necesită efort… cu noi, cu ei. Cu frici, cu limitări, cu echilibrarea unui ideal despre fericire în plan real.

Dar devine un proces al naibii de frumos și semnificativ odată ce conștientizezi că imperfecțiunile au nuanțe și farmec, iar că fericirea este vulnerabilă, vine cu fiori, dar și cu plictiseală.

Fericirea are acel ceva… pe care doar viața îl are… și în jurul căreia se modelează.

Și ea se consolidează, pas cu pas…

Cu ceva provocare, cu ceva efort, cu ceva creație, cu ceva răbdare, cu ceva voință, cu ceva natură, cu ceva urban, cu ceva pragmatic, cu ceva impact, cu ceva drag, cu ceva reziliență, cu ceva idei, cu ceva artistic, cu ceva consolidare, cu ceva învățare, cu ceva muncă, cu ceva surpriză, cu ceva plictiseală, cu ceva călătorie, cu ceva dăruire.

Cu ceva reflecție. Cu ceva funcționalitate. Cu ceva filosofie. Cu ceva design. Cu ceva organizare. Cu ceva context. Cu ceva nostalgie.

Cu ceva iertare. Cu ceva vulnerabilitate. Cu ceva libertate. Cu ceva sustenabilitate. Cu ceva distracție. Cu ceva modestie. Cu ceva satisfacție.

Cu măsura a ceva. 🙂

Și atât.

 

adauga raspuns