Cris la Scris

Curajul după cădere și Karin’s Kids Academy.

Primele căzături ne dor și ne sperie… însă ce învățăm despre cum să privim acele căzături, încă de când suntem copilași, ne ghidează întreaga viață.

Simpla căzătură și rană ne pot deschide ferestre înalte prin care putem să percepem existența ca pe o oportunitate de învățare sau… nu.

Depinde foarte mult de cine te sprijină, de cine ce-ți zice atunci când te ridici cu ochii aproape înlăcrimați și speriați, de cine îți arată cum să privești durerea…

Realist vorbind, suntem conectați la ceilalți oameni, suntem suflete interdependente… ceea ce poate fi și de bine, și de rău aparent. De aceea, modul cum creștem, alături de cine creștem este extrem de relevant, iar dacă are cine să ude planta personalității noastre, încă din sămânță, pornim cu o bază, cu resurse necesare pentru a ne descurca în viață, suntem hrăniți din interior.

Lucrez într-o grădiniță care mă inspiră: Karin’s Kids Academy Băneasa, grădinița din pădure. Este senin la noi la grădiniță deseori, razele soarelui se strecoară printre frunzele copacilor, și nu numai ale copacilor, ci ale sufletelor… dacă a plouat, nici asta nu este o problemă. Ne punem cizmulițele în picioare și gata, distracție și lecții în noroi.

Nu încerc să exagerez, însă la Karin’s Kids Academy învățăm copiii cum să ia viața în frâu ar spune unii, însă eu prefer să spun: cum să îmbrățișeze viața, așa cum simt ei natural să îmbrățișeze copacii.

Susținem copiii în activitățile lor, căci așa cum îi învățăm să îmbrățișeze viața, așa noi îi îmbrățișăm pe ei cu totul, așa cum vin ei, cu frici uneori, cu zâmbet și ochi mari, însă noi chiar îi îmbrățișăm și la propriu și la figurat… apoi le stârnim și dezvoltăm curiozitatea, îi învățăm cum să-și rezolve diferite conflicte cu ceilalți copii, lucrăm la cum să își facă prietenii autentice de mici, cu ce atitudine să se ridice după ce cad în jocurile prin pădure și ne minunăm împreună de lucruri mărunte și semnificative descoperite pe cărările noastre bătătorite… un fluture așezat pe o frunză, un iepuraș care ronțăie pe lângă noi, o veveriță care se plimbă prin copăcei, până la o iguana tare prietenoasă cu copiii.

Mă regăsesc în valorile grădiniței și efectiv simt că misiunea mea printre cei mici în acest moment este semnificativă.

Eu am învățat de mică să mă tem de căzături, și poate nu am avut lângă mine acea persoană care să mă întărească cu adevărat să privesc căzăturile ca pe un mod de a accepta că greșesc și de a învăța. Prin rolul meu de educator în cadrul acestei grădinițe, după destul de multă autoeducare prin experiență și analiză, în a privi oportunitate în greșeală, simt că pot fi martoră la micile greșeli ale copiilor, la frământările lor, pot empatiza cu micile căderi, astfel încât să-i ajut să observe că fiecare sperietură și cădere sfârșește prin a merge mai departe la joc cu prietenii sau poate cu o lecție tare bună de împărtășit.

Eu am căzut de atâtea ori și am fost speriată… tare speriată… și am căzut nu atât fizic, cât în experiențe, însă realitatea este că toți cădem… iar viața este și despre cădere. Important însă, este să ne ridicăm mai curajoși.

adauga raspuns