Cris la Scris

Când iubirea te învață să dansezi grațios prin viață

Iubirea te învață să dansezi grațios prin viață, deși…

Este uneori atât de greu să îmbrățișezi cu totul experiența relației cu omul tău drag, cu care ai experimentat totodată momentul despărțirii, și să-l îmbrățișezi cu totul în tine, înăuntru, oriunde îl va purta viața… asta chiar și la gândul că va trăi experiențe carnale și totodată pline de emoție, cu o altă persoană. Chiar și la gândul că va descoperi frumusețea în altă persoană care îi va umple inima de bucurie și-i va aduce zâmbet. Chiar și la gândul că nu mai puteți accesa lumea voastră care a fost atât de feerică împreună.

Însă uneori căile noastre nu se mai intersectează… nu ne mai hrănesc creșterea personală… oricât ne-am zbate în acel moment să demonstrăm vieții că nu are dreptate și că nu este drept să trecem prin asta. Căutăm să ne răzvrătim în interior, în exterior, tindem să reacționăm într-un mod impulsiv și să ne manifestăm durerea prin strigătul acțiunilor noastre.

Este dificil, este uman… este un moment în care ne putem simți abandonați într-un fel în care parcă ni se diminuează gradul de independență.

Uităm cine suntem pentru o clipă. Uităm că existăm prin valoarea identității proprii, și nu doar prin durerea pe care o resimțim efectiv organic.

Mintea noastră parcă intră într-o ceață și este foarte focusată pe ce a pierdut, pe ce nu mai vede, pe ce îi va lipsi.

Este dureros acel moment cu totul, este. Cred că este important să ne dăm voie să trăim acea durere cu perspectiva că da, este inconfortabilă ceața și că este incert totul… însă reminder-ul că suntem încă într-un cadru viu cu diverse nuanțe și arome, pe care-l putem vizualiza imediat ce această ceață dispare, ne poate liniști mai mult.

De curând, urmărind cum decurge un astfel de proces personal, după un anumit interval de timp, am descoperit pentru mine o perspectivă foarte interesantă spre care să-mi îndrept “privirea” în timpul unor evenimente similare.

Pun latura copilului din mine care cere afecțiune într-un context, așa că în astfel de momente caut să…

Îmi imaginez că sunt un bebeluș, care este lăsat singur în cameră… și imediat începe să plângă, să țipe, să caute apropiere. Trăiește așa intens acel moment, încât are impresia că este abandonat, nu poate percepe altceva atunci… pentru că nu cunoaște, nu are încă abilitatea de anticipa că mama(eu văd asta ca un fel de conexiune cu mine însămi + speranța într-o relație viitoare echilibrată) se va întoarce, îi este difuz.

Țipă intens un timp, se zbate fizic, însă la un moment dat după atâta zbatere și strigăt, în timp ce-și șterge ochișorii, observă că în acea cameră există cuburi colorate în forme diverse, care îi atrag atenția. Tot are lacrimi în ochișori, însă începe să exploreze printre ele, să le atingă, să se joace… iar apoi se lasă prins în această joacă și începe să le rostogolească și să construiască cu ele curios și chiar cu o senzație de independență personală, zâmbind.

Cam așa îmi place să mă vizualizez pe mine. Acea “bebelușă” care deși pe moment este speriată, se va liniști în cele din urmă, își redescoperă propriile resurse și construiește cu ele.

De ce? Pentru că exact asta s-a întâmplat, și tot timpul se va întâmpla așa. Asta pentru că în primă fază pare că nu ai decât să faci asta, iar pe de altă parte(next step) pentru că ajungi să descoperi alte resurse minunate și surprinzătoare în tine și ești capabil/ă să clădești independent/ă fericirea pe propria creativitate și putere.

Este uneori atât de egoist din partea noastră să tindem să fim geloși, invidioși în legătură cu ce ne imaginăm că se poate întâmpla în viața celuilalt… poate chiar furioși pe noi înșine și pe acea persoană, pe neputința noastră de a schimba ceva…

însă este uman.

Una dintre resursele importante pe care dacă ești deschis, poți să le descoperi în aceste momente și te ajută să construiești mai departe, este recunoașterea faptului că iubirea este nelimitată.

Poți iubi un om în continuare și dacă el nu ia locul în viața ta în forma la care visai cândva. Focusându-te pe acest aspect întâlnești latura ta cea mai vulnerabilă pentru început și aveți o conversație.

Pentru că este momentul să let go… și nu este momentul să let go unor clipe, amintiri… ci este momentul să let go acelei dorințe de posesii pe care o avem adesea adânc rădăcinată în ființa noastră și ne împiedică să recunoaștem esența sentimentului de iubire…

Aceea de a învăța să identificăm în ce mod ne-a îmbogățit experiența cu acel om drag viața, în loc să privim cu regret, și… aceea de a ne da voie să iubim la infinit… să ne putem bucura autentic, pur de fericirea celuilalt, indiferent de forma pe care o ia.

Să încetăm să mai negăm acest tip de experiențe care fac parte din viața noastră, să încercăm să le îngropăm și să dramatizăm, în loc să le îmbrățișăm, odată cu devenirea noastră.

Pentru că după conexiuni puternice niciodată nu vom mai fi la fel… și noi alegem dacă lăsăm să iasă la iveală darurile acestei experiențe sau dacă dăm frâu liber urii ca refulare, care dărâmă percepția despre noi înșine sau despre o viitoare relație.

Noi alegem dacă hrănim neîncrederea în oameni și în noi înșine, sau dacă lăsăm în interiorul nostru ca iubirea să fie pur și simplu, să existe…

Chiar dacă pentru început te simți copleșit… dă voie și lacrimilor să-ți fie mângâiere… este dureros, însă uman, firesc.

Te eliberează… ca apoi să ai cel mai frumos zâmbet pe chip avut vreodată, dintr-un loc de profunzime interioară.

Este un început pentru un tine mai independent, este un început pentru un tine mai bun, este un început pentru a recunoaște că viața în sine, nu este cu adevărat despre “carne” de oameni dragi întotdeauna alături, despre palpabil și formă, ci despre sentimentul de recunoștință și iubire către acei oameni… care te-au învățat să dansezi mai grațios prin viață… acel sentiment care te va îmbrățișa cu totul până la ultima devenire și… suflare.

1 comentariu